Dragă Mare.

Posted in Frustrari with tags on January 29, 2013 by Rasta Man

Mi-e dor de mare.

De erupții cutanate cauzate de soare, de grețurile urmate de prea mult alcool, de cortul mult prea cald în care nu poți dormi dupa ora 8, chiar de te-ai culcat la 7 jumate. Mi-e dor de mâncarea din cotețele suprapopulate numite restaurante, de mizeria de pe plajă de dimineață, de mucurile de țigări din nisip, de cioburile din talpă, de pescari alcoolici, și de pisicile jumulite și scârbite de peștele proaspăt.

Mi-e dor de plaja de nudiști care dispare an după an, de cei cu aparate de fotografiat cu zoom de pe faleză, de emblemele plajei care sunt rupte în gură în timp ce fac chetă să aibă cu ce își menține fericirea.

Era să uit de mirosul algelor care zac pe malul mării și putrezesc sub soare invadate de miliarde de musculițe. De urechelnițele care zac sub orice are un pic de umbră.

De budele turcești care sunt pe atât de confortabile ca o săgeată în genunchi. De cafeaua proastă, a la nisip.

De buclele mele lipicioase, spălate în apa mării.

De sutele de kilometri.

Se vede aici.

Hello oameni buni

Posted in Ce ma umbla zi de zi... with tags , , on December 9, 2011 by Rasta Man

N-am mai scris, am descoperit 9gag.com.

Dar a sosit momentul adevărului, dacă reușesc să mă reobișnuiesc cu diacriticele, și să îmi reiau discuțiile cu mine însumi, să redeschid tratativele cu nesimțitele cuvinte, și să-mi țin în frâu tendințele de a deveni irațional, incoerent și indecis, să pot așterne ordine între pixeli. Poate reușesc să-mi domolesc cumva setea de alcool, și să termin ultimele capitole din seria Dune, de care m-am apucat din vară și ultimul capitol nu încape… ca de obicei nu termin niciodată lucruril

Absolut frustrat de faptul că nu pot să-mi suflu nasu cum trebuie datorită faptului că l-am suflat prea mult în hârtie igienică mai puțin pufoasă de mi-a apărut o rană iritantă pe marginea delicată a nării stângi, mă scarpin în cap pentru a-mi găsi o oarecare  alinare, doar ca să redescopăr cât de nespălat este părul, și cât de alunecos …. și plin de sebum, ah … îmi place. Nu m-aș băga la o băiță pe cap la ora asta nici dacă mi-ar face cea mai faină maseuză din lume masaj la scalp… da la scalp …. la scaaaaaaaaaaalp. Și oricum cred că voi merge la un party diseară, un silent party, unde o să port o cască jegoasă pe cap deci … ce rost are …

Cică s-a deschis un club nou pe Memo 6 … să vedem ce va ieși de acolo.

Urmează poze culese cu mobilu… alandala, bântuind străzile Clujului.

This slideshow requires JavaScript.

Dragă evoluție…

Posted in Frustrari with tags , , on October 19, 2011 by Rasta Man

Ai greșit în momentul în care ai combinat erecția de dimineață cu vezica umflată, vezi că nu sunt în pădure să mă piș pe trunchiul unui copac, ci tre să fac pe acrobatul aplecând din mijloc spre toaletă.

Mersi pentru dimineața asta. Mi-ai făcut-o iar!

Updates

Posted in Ce ma umbla zi de zi... with tags , on October 18, 2011 by Rasta Man

Dezarmantă e tăcerea.

Mi-e frică să intru la mine pe blog, că poate explodez, da da… Săptămâni în șir asta. Și chiar am să explodez la un moment dat, dar nu acum. Mai aștept … ceva. Asta fac acum, recunosc. Aștept. Și nu face bine deloc, nimănui, adică îmi propusesem să pun câteva poze noi pe blog, haioase de felul lor, dar uite-mă aici făcând confesiuni. Să mă apuc să vă povestesc cum o zi am dus vedete la gară, ca următoarea zi să duc fier vechi la Remat … nu cred că poveștile de crâșmă mă fac mai interesant, sau dacă mă fac le zic în crâșmă, nu aici. Nici de cât de cretin sunt, că ignor o responsabilitate sau două, mai ales că-mi aduc bani… sau mi-ar aduce dacă m-as apuca, nu cred că e interesant îndeajuns. Sunt atât de logice și fără pic de mister în ele chestiile de mai sus, încât poate singurul mod de a-mi face creierul să juiseze e să le fac pe dos, să mă apuc de dansat în nisipul mișcător în care mă aflu, pentru că dacă nu scap de ce pula mea să-mi prelungesc agonia, zic așa amu, când mi-i călduț la picioare, da da. Poate sufăr de boala inconștienței combinată cu gelozia pentru viitorul câștigător al chopper-ului de la Rock Fm… la care probabil nici bani de benzină nu mi-aș permite. Dap, sunt doar eu cel ce-mi fut viața, cu dorința de a nu transpira, eu care sunt degeaba, de cele mai multe ori. M-am săturat de revoluție.

Liniște, și hai …

să furăm!

Arrrrrrrrrrrr!

Posted in Ce ma umbla zi de zi... with tags , , on September 29, 2011 by Rasta Man

Durerea musculară este un semn că sunt deshidratat. Dealtfel tot ce se întâmplă zilele astea mă împinge la o cură desăvârșită de (re)hidratare cu bere cel mai probabil. Protestez că s-a terminat vara, în stilul meu preferat, nefăcând nimic să ies din starea de lene și moleșeală în care mă băltesc de ceva săptămâni. Nici faptul că îmi lăcrimează ochii de la ceapa călită făcută de pakistanezul (Pakistan = pământul celor puri) din dotare, plictisit de altfel și el, săracul, acu că e doctor și a luat fata de a transformat-o în femeie în fața ofițerului stării civile de la Cluj… (mai are dreptul la încă trei, încă e prea puțin interesantă viața de familie din punctul lui de vedere.)

Mda. Așa. Plm. Trec mai departe, departe de tot, undeva în confortul izolației termice oferite de plapuma grasă, printre așternuturi care poate nu miros a ceapă, să-mi iau cartea în mână, și să adorm fără niciun regret, poate doar acela că nu am destulă voință să mă deplasez în sânul cald și parfumat, al unei crâșme plictisite și pline de fum, care să mă legene ca o curvă obeză pe o corabie de pirați beți turtă.

It’s not over… till the fat lady sings huh? Audiție plăcută.

Cotton

Posted in Loc de baut? with tags , , , on September 14, 2011 by Rasta Man

Aștept să vină. Termin halba de bere, comand încă una, soarele de septembrie apune jucându-se cu ochii obosiți ai barmanei, terasa e îmbăiată într-o muzică moale, undeva la o masă depărtată se serbează o zi de naștere, mai trag un fum din țigară și o sting în scrumiera neagră așezată pe tejgheaua de la bar. Mai arunc un ochi la telefon, îmi recapitulez rapid conversația pe care o avusem înainte cu un sfert de oră, detaliile întâlnirii de la capătul străzii Uzinei Electrice, pe malul Someșului aproape de pod. I-am promis că mă duc după ea, deși terasa se putea descoperi fără prea multă bătaie de cap. Sosește berea aurie, completată de razele soarelui prinse în halbă, doar ca să rămână captive după ce halba devine translucidă de la boabele de condens ce s-au format rapid pe ea. Nu reușeam exact să mi-o imaginez, lipseau detalii din portretul ei, la urma urmei trecuseră cel puțin doi ani de când n-am dat ochii cu ea, oare s-a schimbat, oare va reuși să mă surprindă cum o făcea de obicei, oare e la fel de zvăpăiată sau timpul și-a pus amprenta și pe cicatricea ei de pe umăr, și nu-mi termin gândul bine, apare o colegă de lucru (care era principalul motiv pentru care mă aflam pe terasa Cotton, și care mă invitase ca fapt divers la o bere înainte de masă) și din vorbă în vorbă aflu că am fost prins în capcană, fiind ziua ei…

Într-o fracțiune de secundă s-au legat toate, senzația fiind asemănătoare cu o găleată de apă rece în cap, am aflat de ce erau mesele rezervate și cum întâlnirea mea care era deja imaginată ca fiind învăluită în povești intime ca între doi oameni care nu s-au văzut de o bună bucată de vreme, se duce pe apa Someșului la fel de repede cum a venit. Nu contează, îmi zic, oricum nu are să rezulte nimic bun din întâlnire, niciodată nu s-a întâmplat ceva între noi doi, nu e cazul diseară. Ajung să mă așez la o masă cu colega, urmează un schimb de politețuri și oameni care vin și-i aduc cadouri, spre deosebire de mine care eram cu mâna în cur și cu blugii rupți, salvându-mi aparențele poate cămașa, deși nici ea nu era călcată, mă rog, picat din cer așteptând…

Sună telefonul, mă teleportez pe malul Someșului, și răspund, o voce veselă la terminalul celălalt începe și descrie locația în care se afla, la care plusez întrebând-o în ce e îmbrăcată, și aflu de pantaloni verzi, top alb-crem și o poșetă asortată pe umăr. Mă apuc să-i descriu pe care potecă să cotească după ce trece de pod, dar nu apuc bine să termin descrierea, aducându-mi aminte că i-am promis că o iau de pe pod. Zis și făcut, pornesc în alergare ușoară în direcția podului pe dalele de piatră așezate probabil de ani buni pe lângă gardul viu care mă biciuia din când în când, ajung pe pod și o văd. Și ne îmbrățișăm aproximativ patru secunde, mergem la terasă, ne așezăm la masa plină de oameni, și în mine se așterne liniștea, sorbind detalii din ea, refăcând baza de date din memorie și adăugând detalii noi, deși gura mea se mișca purtând conversații fără nicio încărcătură cu comesenii, mă simțeam prins în mine, incapabil să mă fac plăcut sau interesant. Am schimbat într-un final și cu ea câteva halbe de bere, poate mai multe decât cuvinte sau idei, mulțumindu-mă cu hrana pe care mi-o cream singur, ca un voyeur mental care-și produce singur scenarii și întâmplări, ajungând astfel să se termine, la fel de sec cum a început. Am condus-o acasă repede, mai precis în două sesiuni de alergare ușoară până în Mănășturi, unde ne-am mai îmbrățișat vreo 3 secunde, și m-am postat în stația de autobuz, unde mi-am completat energia pierdută cu un hot dog, și lipsa de adrenalină cu faptul că am mers fără bilet.

Ele

Posted in Ce ma umbla zi de zi... with tags , , on September 13, 2011 by Rasta Man

Nu (mai) sunt sigur care e treaba cu viața asta, zău așa. În fundal este jazz, clar jazz, cu trompete, tromboane, contrabas, și fețe albe vopsite cu cremă de ghete. Prim planul e cu un monitor, multe gânduri despre mulți oameni, mai câte o ciorbă, o glajă de vin, o berică, pită cu smântână, fum de țigară și ora unșpe jumate, care e o oră ciudată, o jumate de oră de agonie până intru la duș. Da, și văd parcul central asfaltat, alei cu asfalt, în parc, în Cluj, în anu 2011. Asfalt! Genial, să-mi bag pula!

Trecem însă peste toate, cum trecem pe gazonul cubic din Matei (alte genii, sau aceeași ca din parc?), mai bine părăsesc urbea, și ajung la ele. Ele însă nu sunt mai interesante întotdeauna, nici măcar mai complexe decât un șir de borduri mai înalte decât pragul unei mașini, de care totuși te ferești într-o curbă, să nu te deschidă ca pe o conservă. Ele au un avantaj major și anume sunt multe, niciodată nu se termină. Ca un joc de puzzle, cu o infinitate de piese, mai descoperi ceva ce se potrivește, montezi imaginea, după care constați că nu-ți place ca ansamblu, și treci la următoarea, poate montată e mai faină decât pe bucățele… Ele, pe care le observ, în postura de observator activ, dându-le semnale de intrare, pentru a mă minuna ce poate ieși, dintr-o vorbă, un gest, sau un pahar de vin. Alcoolul cu ele, calea spre fericire, cale infinită… potirul de aur cu două picioare depărtate.

Miaaaaaaau!